Mai țineți minte când ați rămas pentru prima dată singuri acasă? Cine v-a instruit, cine a închis ușa, a băgat cheia în ea și-a răsucit-o pierzându-și pașii? Mai știți cu câtă emoție ați așteptat să reapară persoana respectivă? Vă mai amintiți ce ați făcut în minutele sau orele în care v-a rămas toată lumea la dispoziție?
Eu da. :)
Aveam vreo 4-5 ani, am ajuns cu mama acasă și ea și-a amintit de ceva ce nu cumpărase (pâine, ceva de la farmacie?) și și-a dat seama că nu suntem decât noi două acasă și că îi trebuie rapid acel lucru (încep să cred că era pâine). Așa că un pic stresată, un pic grăbită și un pic îngrijorată mi-a făcut instructajul. Să nu umblu la butoanele de la aragaz, să nu umblu la ușă indiferent cine sună sau cine bate, să stau cuminte, să respect cam aceleași reguli de comportament dintotdeauna, chiar de-s singură și să o aștept că vine repede. Și s-a uitat la ceas și mi-a promis că în cel mult 15 minute e înapoi (totuși, cred că nu mergea după pâine). Nu știu dacă citeam deja ceasul sau nu, cert e că am așteptat-o în bucătărie, cu sufletul la gură, un pic copleșită de importanța momentului (nu eram copil lăsat cu cheia la gât și nu știam cum e), un pic mândră, întrebându-mă ce să fac cu atâta timp la dispoziție.
N-am făcut nimic, habar nu aveam cum va decurge prima mea experiență de stat singură acasă. Am fost cuminte și m-am uitat pe geam, la traficul sărac de atunci. Nu aveam cum să o văd, deci nu m-am uitat disperată după ea, nici nu m-am panicat în vreun fel, dar nici nu m-am jucat. Cred că eram pur și simplu curioasă să văd cum se termină experimentul.
Am supraviețuit. :) Când am auzit iar cheia în ușă și m-am proțăpit în ușa bucătăriei, maică-mea a respirat ușurată că și-a găsit plodul întreg, tot cu doi ochi, cu nasul la loc, cu ambele urechi întregi și fără nimic în flăcări în jurul lui.
Copiii de azi mai stau singuri acasă? Oare de la ce vârstă? Și în ce condiții?