Eu nu-s mare amatoare de copii, vă zic din start (în caz că nu știați deja). Nu am răbdare cu ei, nu știu ce vor de la mine, nu știu ce să vorbesc cu ei, nu prea știu nici să mă joc cu ei, nu prea știu nimic. Mizez pe faptul că o să-mi placă ai mei personali.
Dar nu suport să văd copii tratați urât. Abuzați fizic sau verbal, neglijați, uitați, respinși. Mi se ridică tensiunea și fac ca toți dracii. Și-n ultimele trei zile, parcă s-au aliniat toate astrele să dau numai de părinți dobitoci în calea mea, care să mă facă să mă întreb de ce mama naibii au vrut să aibă copii.
Exemplul 1: fetița se lovește, plânge de mama focului și repetă vreo 5 minute încontinuu că o doare. Mama, total dezinteresată, o trage de păr și îi spune că dacă mai continuă așa o va pocni. Evident, panică pe copil – își înghite cu greu lacrimile, sughite și suspină.
Exemplul 2: un copil de vreo 3 ani (presupun, o să înțelegeți imediat de ce) plin de curiozități. Băiatul vrea să știe de ce e cald afară, de ce e soare, dacă tramvaiul care vine e tramvaiul 2, dacă poate să pună mâna pe cățel, dacă merg acasă, ce face buni, de ce una și de ce alta. Plină de sentiment matern, progenitoarea-l face tâmpit și-i spune să nu mai pună atâtea întrebări. Să tacă. Tristețe pe fața lui. Muțenie. O privește pe femeie curios și ușor, parcă să nu o deranjeze iar. Și cade pe gânduri. Un copil de 3 ani cu mii de dileme nelămurite.
Acuma vreau și eu să știu de ce fac oamenii copii. Pe bune.
Dacă m-ar amenința cineva că mă bate când sufăr, dacă m-ar numi tâmpită, proastă sau incapabilă când am curiozități și dacă m-ar reduce la zero în orice moment, aș deveni plantă. N-aș mai spune nimic.
Dacă persoana care reprezintă centrul universului meu m-ar abandona și m-ar trata ca pe un nimic, nimic aș deveni. Un ceva fără suflet, vise sau substanță.
Pe bune acuma, voi de ce vă doriți copii? Oamenii, în general, de ce fac copii? Care e scopul? Că eu chiar nu mai înțeleg nimic.